Insecte cu ajutor de somaj

Dupa o parada de moda in care manechinele au avut ca accesorii tornade, inundatii si alte surate, Baiatu’ responsabil cu vremea s-a-mbatat pulbere si s-a culcat. Cand s-a trezit in plina mahmureala, a gasit in cutia postala o droaie de scrisori de la fani nemultumiti care au ramas fara domiciliu in urma paradei. Vazand aceste intamplari absolut terifiante, ca-n filmele americane ( © Calatin Radu Tanase), Baiatu’ a incercat sa gandeasca o rezolvare (nu uitati de mahmureala, care stiti cu totii cam cum se manifesta). Dupa atata gandire in van, Baiatu’ si-a bagat umbrela in ea de problema si s-a dus iara sa bea. Pana sa termine prima sticla de J & B, cutia postala s-a reumplut de scrisori de la fani. Sub malefica influenta a mahmurelii peste care se adauga un strat de whiskey si se lasa la cuptor 15-20 de minute sa creasca, Baiatu’ a gasit rezolvarea: o canicula bine dotata care sa faca sa dispara orice urma de apa. Zis si facut! Si ca sa mai rada un pic de amarati, a trimis ca bonus si cateva dinastii de tantari si muste.

<>

De 123456789000000…0 de ori m-am intrebat care-i rostul acestor oratanii. Nu fac nimic folositor, sunt niste paraziti ai societatii insectelor. Sunt insectele cu ajutor de somaj. Iar cand a inceput sa se cam termine bugetul alocat somerilor, presedintele insectelor (o insecta de mare, ceva) a dat un decret prezidential conform caruia, daca nu-si pun antenele si aripile la munca, tantarii si mustele vor fi trimise in exil. Si, cum, dupa atata timp de lenevit n-au fost in stare sa faca nimic bun, si-au gasit loc in ospitaliera lume a oamenilor. Foarte curand, rata mortalitatii la muste si tantari a crescut mai ceva ca numarul de tarani cu buletin de bucuresti din Vama Veche. Si pentru ca nu puteau sa stea cu aripile-n san, insectele non-grata au pus la cale un plan diabolic. Astfel a inceput Marea Sugere, respectiv Marea Bazaire.

Ma numar printre acele persoane lipsite de noroc, de care soarta si-a batut joc in asa fel incat sa atraga tantarii ca o tantaroaica in calduri. Tocmai am numarat 10 muscaturi de tantar pe corpu-mi delicat. Drept urmare, am pus la punct un plan de combatere a tantarilor si a mustelor:

1. infiintarea unei organizatii non-profit pentru protejarea pielii si a sistemului nervos a cetatenilor de rand
2. organizarea unui mega-concert in patria tantarilor, Delta Dunarii. Propuneri de nume: MuscStock, Live Raid(/Flit), Festivalul Anofelul etc si un posibil slogan “Veniti la concert ca musca sa nu mai vina la cacat!”
3. realizarea unui teledon cu strangere de fonduri pentru ajutorarea victimelor tantarilor si mustelor
4. cu banii adunati de pe urma teledonului se va inventa un pesticid ecologic impotriva Inamicilor
5. la cea de-a doua editie a mega-concertului va incepe, in mod oficial, detantarizarea romaniei, chiar din epicentru, recte Delta Dunarii
6. la a treia editie, se va incheia detantarizarea, tara fiind vindecata

Este un proiect simplu si eficient ce, speram, va da roade. Pentru sprijin, intrebari si reclamatii, viziati siteul www.tantariless.com. Va multumim ca existati, tineti-o tot asa, sunteti cei mai tari! Say NO to mosquitoes! Every 3 seconds a man becomes a victim of the mosquitoes. Help us help you! Join our organization, TANTARILESS, and you will receive a free plici. Call now!

Oraşul-neg-cur

A locui într-un oraş altul decât Bucureşti este un privilegiu. Un dar sublim de la divinitate. O şansă unică-n viaţă. O apoteoză a existenţei. Şi când hazardul îţi oferă ocazia să mai stai şi într-un oraş oareşicum aflat într-un neg pe curul munţilor, orgasmul e garantat. Să vă dau un exemplu din ăsta, de oraş-neg-cur: Câmpulung Muscel. Care e doar unul dintre multe altele croite pe ăst calapod. Dar la celelalte nu mă bag, deocamdată, fiindcă cu ăsta am eu probleme. Şi cu românii aferenţi, desigur.

Aşadar, avem oraşul. Avem blocuri scrijelite şi mâzgălite cu tot felul de versuri din Eminescu... adică din BUG Mafia & Co., avem parcuri cu câini lăţoşi şi gunoaie de calitate (pe-aici se aruncă numai Coca-Cola, Pepsi, Danone, Kent etc.), avem şosele şi drumuri blagoslovite cu hârtoape în putere, încă în stare să răpună şi cea mai de teren maşină; în fine, avem cam ce au toţi, deci din punctul ăsta de vedere nu suntem chiar atât de retrograzi. Dar, noi mai avem ceva în plus. Avem servicii de căcat. Poate şi prin alte oraşe, mai mari, sunt servicii de căcat, dar aici căcatul are un moţ ascuţit, leneş, corupt şi cras prin excelenţă.

Ei bine, iacătă cum funcţionează serviciile astea (sau, mai bine zis, cum nu funcţionează): vii obosit de la serviciu/şcoală/cerşit, cu sudorile ţinându-se scai de tine, şi ce poţi să vrei când ajungi acasă, decât un pahar cu apă, un spălat pe mâini, un duş sau o baie? Intri-n casă târându-te-n limbă, dai buzna-n baie, nu te zgârceşti la săpun şi, când dai drumul la apă, chiuveta scoate un horcăit înfundat, după care se lasă o linişte mormântală. Asta pentru ca înjurăturile ce urmează să se-audă nemijlocit: “Tu-vă morţii mamelor voastre de oligofreni! Băga-v-aş pula-n apa pe care-o beţi! Vedea-v-aş cu buda înfundată şi fără apă!” Du-te, caută un ochi de apă prin casă, înjură, caută iar, şi tot aşa până ce ţi se dezoxigenează creierul bine de tot. Nu găseşti apă nici în ruptul capului. Cauţi mai adânc. Lapte? Nu merge. Suc? Prea lipicios. Aha, ceai! Salvarea ta stă în ceai. Trăiască japonezii, englezii şi cine naiba l-o mai fi adus pe-aici!
Iar ăsta e totuşi un caz fericit. Doamne fereşte să vii transpirat după un baschet/fotbal/şah şi să dai iarăşi de funestul horcăit! “Alo, iubito/sufleţel/puişor, îmi pare rău, dar azi nu ne putem întâlni...”, zici tu spăsit după înjurăturile, invectivele şi sudălmile de rigoare.

Asta una la mână. Urmează alt caz: tu şi radioul, tu şi televizorul, tu şi calculatorul, tu şi cartea, tu şi noaptea, tu şi becul. Apoi, urmează ei, electricitatea şi nema. Iarăşi tu, orbecăind prin beznă: “Tu-vă hamsterul centralei mamei voastre! Băga-v-aş coaiele la 380! Vedea-v-aş cu degetele-n priză!” Adio Dan Diaconescu, adio Radu Moraru, adio cină, adio gustare, adio teme, adio beletristică, adio ziare, adio Jenna Jameson Full Throat Action 2, adio Counter-Strike, adio Yahoo! Messenger. Înapoi la lumânare şi la bezele pe băţ. Sau înapoi la emigrare...

Cam atât deocamdată, de-aici din oraşul-neg-cur. Însă, nu uitaţi: un român fericit e unul departe de casă. Foarte, foarte departe!

Pustii ASL

A trecut ceva timp de cand calculatorul s-a instalat incet, incet, in fruntea activitatilor ce fac timpul liber sa devina ocupat. Dupa ce jocurile au devenit invechite si numai fraierii se mai tineau de asa prostii, s-a inventat internetul. Dupa ce s-a lansat primul site al P.R.O.T.E.Z.A. (Pensionarii Revoltati de Oamenii Tineri ca de Enervantul Zumzet al Albinelor), s-a lansat chat-ul. Chatu’ n-a stat degeaba si a nascut doi copii (din flori, tatal se cauta pana in ziua de azi), Mirc si Messenger. Primul a devenit, destul de rapid, baietasul popular al cartierului, smecherasul cunoscut de toti manelistii, prietenul cel mai bun al M.A.T.A. (Masturbatii Anonimi Turbati si Ahtiati dupa…). Messenger este fratele un pic mai cultivat al lui Mirc, putin retras la inceput, ce a inceput sa se invarta prin aceleasi cercuri ca si frac-su urmandu-i, se pare, traiectoria in viata. In ‘ast fel, Messenger si Mirc au ajuns sa fie unii dintre cei mai cunoscuti frati din lume (poate doar gemenele alea mici si stresante, de apareau in toate filmele copilariei mele, sa-i mai intreaca). Numarul fanilor lor crestea in fiecare zi. Multi dintre ei au si adoptat un “limbaj de recunoastere”. Pentru niste ignoranti, cuvinte (oare le putem numi asa?!) ca brb, asl, lol (asta-i nr.1 in topul meu), dnd si alte asemenea onomatopee pot reprezenta la fel de bine si mesaje de salvare de la jurnalisti martieni rapiti de fanaticii jupiterieni.

In Romania, dai peste tot felul de grupulete ce se compun din diversi indivizi si individe cu pasiuni commune: rolleri, skateri, rockeri etc Aia care ma scot din sarite pe mine sunt lolarii. Astia-s si cei mai camuflati, se ascund in fiecare dintre noi, stand la panda, asteptand ocazia perfecta sa iasa la atac, sa ne muste de beregăţi si ne bage in sange brburi, plsuri si loluri. Din aceasta increngatura se desprind mai multe clase.

Intai avem clasa Origynalus Lolus. Pe astia ii accept mai usor, e vorba de prieteni vechi ai messengerului care au fost la botezul lolului. La ei se accepta, e ca si cand nu i-ai da voie lui Becali sa manance branza (sau sa fie Razboinicul Pulimii).

Urmeaza Papagalus Chatus. Ei nu chatuiesc cu loluri si brburi decat cand sunt “de fata” si indivizi din clasa Origynalus Lolus. Ei vor doar sa se remarce in fata acestor din urma.

Mai intalnim si Nonchatus Lolus. Oameni tare ciudati…nu folosesc chatul cat folosesc limbajul specific “LOL! Ce de ppl!”, “LOOOOL, esti haios pupa-te-as pe portofel!”

Pe scurt, cam astia sunt reprezentantii de seama a miscarii pentru integrarea in lolait, reprezentanta din Romania.

Asaaaaa…adaugam pustii ASL pe lista cu motive de emigrare. Pana acum i-avem pe distinstii si pe babele RATB (ordinea este aleatorie). Sa vedem cat mai avem de numarat pana ne luam dintii-n spinare…aaa…asta…picioarele-n dinti…fir-ar, inima-n dinti si bagajele-n spinare si sa ne carabanim din aceasta gura nespalata de Rai.

Mass-media şi mass-emigrarea

Ce se mai întâmplă prin România? Despre ce josnicii mai e de scris? Cum să vă conving să vă cărăbăniţi cât mai iute de-aici? Păi, ia să vedem... Cum mi-e lene să scot capul pe fereastră, voi căuta undeva mai aproape - la televizor. Înainte de a începe, menţionez că data scrierii trebii ăsteia e 25 mai, iar ora 5.52. Să vedem ce e de văzut...

Aşadar, ProTV. Teo. Prin studio se orăcăie, se behăie, se mugeşte – nu-mi dau seama bine ce se face, dar cu siguranţă e ceva onomatopeic şi steril din punct de vedere intelectual. Emisiunea în sine ar fi oarecum în regulă, dacă nu ar avea, în proporţie de 99%, damf de manelişti. Ia băgaţi una pentru naşu’ mare, mânca-v-aş pleoapele de erudiţi ne’nţeleşi! Dacă am început cu manele, e de bine... Schimb canalul, pe Atomic TV, unde gagiul ăla de a plecat de la O-Zone se dă în stambă pe englezeşte. Nu sunt conaţional cu el, dom’le! Eu vin din Congo. Mă jur că nu-l cunosc şi că nu am ascultat O-Zone în tinereţe! În fine, trec mai departe... Pe TV K(K) Lumea nişte hip-hapări aspiranţi şi veleitari, al căror nume nu am avut bunăvoinţa să-l reţin, exaltă constipaţia etică a suburbiei bucureştene. În cel mai evident mod “nigga wannabe”. Numai gândul că mai au şi fani îmi duce spasmodic mâna la paşaport. Aşa... Prima TV. Ştiri. Ajungem la partea cu adevărat suculentă. Ploaie. Multă ploaie. Case luate cu arcanul de ape şi duse pe... apa sâmbetei. Ştirea îmi aminteşte cu nostalgie de Tăriceni agasaţi de nesimţiţii ăia de ţărani, rămaşi fără case, şi care cer şi ei acolo o pătură, un cort, o măslină ceva. “Ce vreţi? Hotel?”, zice tracasat prim-motociclistul ţării. Păi are dreptate, să ştiţi... După ce că li se oferă ocazia să-şi scoată nevestele la o seară romantică în gondolă, mai au şi tupeul să cârtească.

Continuând, în aceeaşi cadenţă de neaoşă prostie, ajungem la preferata mea din toate timpurile, iubirea iubirilor în materie de motiv de a pleca: Acasă TV. Unde ce altceva poate să fie la ora asta (de fapt, la orice oră), decât o telenovelă? Ok. Să facem o pauză şi să inspirăm meditativ. Acasă TV. Canal de telenovele. Care, datorită (sau “din cauza” – depinde de ce parte a baricadei sunteţi) faptului că încă mai e, înseamnă că are audienţă. Nici nu-ndrăznesc să-mi imaginez câte gospodine blazate îl vizionează pasionate şi pasionale, lăsând cu nonşalanţă mâncarea soţului râgâitor să se ardă în cratiţă. Sau câte fete “cul” au postere cu Zăvoranca în toaletă. Sau, şi mai rău, câţi gagii se uită pe furiş la “Numai iubirea”, când se duce prietena să se macheze, în baia dotată cu poster cu Zăvoranca. Şi nici măcar n-am ajuns la partea frumoasă. Adică atunci când le-au dat producătorii drumul lighioanelor de Zăvoranu, Dănilă şi Papadopol să se întâlnească cu fanii. Care fani au format o fumuseţe de gloată de descreieraţi, mai ceva ca-n Răscoala lui Rebreanu, şi care se zbăteau înflăcăraţi între lacrimi sincere şi scâncete extaziate la vederea “numai iubiţilor”... E clar! Am plecat, lume. Nu vă faceţi griji, însă, o să vă scriu!

Prostie becaliană

De câţiva ani încoace, un nou tip de prostie s-a cultivat printre rândurile paşnicului popor român, păstrător şi conservator al vechilor tradiţii prostologice. Este vorba de prostia becaliană, ce îl are ca ideolog pe cerebralul Gigikus Bekalides, cunoscut mai nou pe buzele ţărănodului* care-l admiră sub numele de “războinicul prostimii”. Printre marile sale truisme scremute la stână, în zilele când rămânea fără frunze şi trebuia să se şteargă cu pagini din Paulo Coehlo, se numără memorabilele (şi, sperăm, irepetabilele): „Dâng! Dâng!”, „B-B-Bă!” şi studiul aprofundat al celor trei vocale chintesenţiale, numit „Ăăă, Âââ şi Îîî – reflecţii ale meditaţiei”.

Revenind la prostia cultivată de acesta şi adepţii săi, ea este reală şi cel puţin la fel de dureroasă ca orice altă prostie care, prin natura ei imuabilă, există. Cum o măsurătoare mai mult sau mai puţin exactă se cerea cu imperiozitate, s-a inventat gradul de prostie becaliană, exprimat în becali (B). Se lucrează atât cu date concrete, cât şi cu datul cu părerea. Să vă arăt cum funcţionează. Când a dat cu botul pe la varza preşedinţiei, Bekalides a băgat în sân cam 2% din voturi şi a fugit cu ele la stână. La o populaţie de 21,6 milioane de locuitori, asta înseamnă 432 de mii de ţopârlani. Adică un grad de 432.000 B. Ăstea-s datele concrete, la care se mai adaugă şi un mănunchi de date obţinute cu ajutorul complicatului proces intelectual-miserupist al datului cu părerea. Aşadar, pe lângă cei 432 de mii de concreţi mai vin cel puţin un milion de tolomaci (fani stelişti, fotbalişti “wannabe”, manelişti filosofi şi, în genere, lume ce-l consideră pe Bekalides un strălucit produs al capitalismului indigen). Ceea ce ne aduce în faţa unei scârboase cifre de 1.432.000 B (adică peste 6,6% din populaţia României). Cifră de la care porneşte gradul de prostie becaliană actuală.

Dacă vorbele nu vă-nspăimântă nicidecum şi nici nu vă dau ghionţi să vă luaţi zborul din România, atunci aruncaţi cu ochii peste cap şi luaţi în primire graficul de mai jos. Tiii, frate, ce de galben! Şi nici măcar n-am ajuns la prostia maneliană!

* ţărănime + norod = ţărănod

Babele RATB

Stau pe scaun. Îs obosit după o zi satanică de şcoală. Tocmai ce urcă o domniţă la vreo 60-70 de ani. Se apropie de mine. Mai are puţin şi se aşază în poala mea (ce face Holografu’ din babe…); e aşa de aproape de mine de zici că vrea să vadă dacă deodorantu’ meu chiar funcţionează sau e la mişto. Începe şi vorbeşte ca “pentru ea”. “Oooof, tinerii din ziua de azi… nişte nesimţiţi. Văd că vine omu’ bătrân, că sânt în picioare de azi de dimineaţă şi ei stă ca porcii tolăniţi pe scaune…”. Ok… GUSFRABA, GUSFRABA, calmează-te, e bătrână şi ea, tre’ s-o înţelegi. Ridică-te frumos, cere-ţi scuze şi las-o să vorbească în continuare. Dă-o-n ASLu’ tău.

Unul dintre motivele pentru care m-aş tira din patria mumă îl reprezintă o mare parte dintre pensionarii care se plimbă cu RATBu’. De câtă vreme se suie în fiecare zi în tramvaie şi autobuze, tot n-au înteles că tineretul din ziua de azi (ieri, mâine şi-n vecii vecilor) nu dă doi bani pe varicea lor, pe plasele lor din rafie, pe traseul lor zilnic, pe orele de la care bântuie prin oras de frică să nu-i găsească moartea cu care sunt atât de ameninţaţi de toţi i’pertinenţii şi, în general, nu dau doi bani pe ei.

Unii dintre ei au şi alte probleme în afară de scaunele rezervate din mijloacele de transport. Ăştia, când se întâlnesc cu vreun vecin (cu care ar putea sa vorbeasca foarte bine şi în faţa blocului, la o ţigăruşă, admirând minunata muncă depusă de comitetul de locatari în grădină), pun de-un adevarat talk-show pe diverse teme “Early Morning, Perfect Afternoon and Not So Late Night with The Grumpy Ol’ Men Association”. O combinatie între “Surprize, surprize”, “Reflecţii rutiere”, “Memorialul durerii” şi, de cele mai multe ori, fără voia participanţilor, da’ spre plăcerea asistentei, “Divertis”. Dacă eşti suficient de atent (nu e prea greu, mulţi dintre ei şi-au uitat aparatele auditive acasă), eşti la curent cu cele mai noi ştiri analizate de cei mai fini turceşti, tuci şi morari.

Bineînţeles că există şi excepţii. De exemplu, acum mult timp (astea-s destul de rare) am dat peste o domnişoară mai în vârstă căreia am vrut să-i cedez locul (să vadă lumea că-s politicos). “Lasă, stai tu, că şi tu esti obosit. Bătrânii din ziua de azi (hopaaaa!) cred că tinerii ar trebui să le ofere locu’ imediat, de parcă numai ei ar munci.” Atunci chiar m-am simţit nevoit să-i dau locul. Astfel de oameni sunt pe cale de dispariţie şi trebuie protejaţi.

Revelaţie mioritică

Oameni buni, nu mai înjuraţi România! Nu-i vina ei că a fost populată cu tot felul de lighioane. În fond, chiar avem o ţară frumoasă: natură multă şi verde, tradiţie şi obiceiuri din bătrâni, cultură bogată, artişti unul şi unul, limbă faină şi fete frumoase (cu toate unele-s proaste ca noaptea). Singura hibă a ţării sunt orătăniile alea de hoţi, parlamentari, manelişti, becali, cămătari şi care dracu’ s-au mai oploşit sub funza verde a naturii frate cu românu’. Aşa că lăsaţi-o-n boala ei şi n-o mai blestemaţi atâta! Canalizaţi-vă ocările către prostimea care o prosteşte. Huo, bă! Nu meritaţi o asemenea ţară. Vedea-v-aş diareici în pădure, fără frunze la-ndemână!