Oraşul-neg-cur

A locui într-un oraş altul decât Bucureşti este un privilegiu. Un dar sublim de la divinitate. O şansă unică-n viaţă. O apoteoză a existenţei. Şi când hazardul îţi oferă ocazia să mai stai şi într-un oraş oareşicum aflat într-un neg pe curul munţilor, orgasmul e garantat. Să vă dau un exemplu din ăsta, de oraş-neg-cur: Câmpulung Muscel. Care e doar unul dintre multe altele croite pe ăst calapod. Dar la celelalte nu mă bag, deocamdată, fiindcă cu ăsta am eu probleme. Şi cu românii aferenţi, desigur.

Aşadar, avem oraşul. Avem blocuri scrijelite şi mâzgălite cu tot felul de versuri din Eminescu... adică din BUG Mafia & Co., avem parcuri cu câini lăţoşi şi gunoaie de calitate (pe-aici se aruncă numai Coca-Cola, Pepsi, Danone, Kent etc.), avem şosele şi drumuri blagoslovite cu hârtoape în putere, încă în stare să răpună şi cea mai de teren maşină; în fine, avem cam ce au toţi, deci din punctul ăsta de vedere nu suntem chiar atât de retrograzi. Dar, noi mai avem ceva în plus. Avem servicii de căcat. Poate şi prin alte oraşe, mai mari, sunt servicii de căcat, dar aici căcatul are un moţ ascuţit, leneş, corupt şi cras prin excelenţă.

Ei bine, iacătă cum funcţionează serviciile astea (sau, mai bine zis, cum nu funcţionează): vii obosit de la serviciu/şcoală/cerşit, cu sudorile ţinându-se scai de tine, şi ce poţi să vrei când ajungi acasă, decât un pahar cu apă, un spălat pe mâini, un duş sau o baie? Intri-n casă târându-te-n limbă, dai buzna-n baie, nu te zgârceşti la săpun şi, când dai drumul la apă, chiuveta scoate un horcăit înfundat, după care se lasă o linişte mormântală. Asta pentru ca înjurăturile ce urmează să se-audă nemijlocit: “Tu-vă morţii mamelor voastre de oligofreni! Băga-v-aş pula-n apa pe care-o beţi! Vedea-v-aş cu buda înfundată şi fără apă!” Du-te, caută un ochi de apă prin casă, înjură, caută iar, şi tot aşa până ce ţi se dezoxigenează creierul bine de tot. Nu găseşti apă nici în ruptul capului. Cauţi mai adânc. Lapte? Nu merge. Suc? Prea lipicios. Aha, ceai! Salvarea ta stă în ceai. Trăiască japonezii, englezii şi cine naiba l-o mai fi adus pe-aici!
Iar ăsta e totuşi un caz fericit. Doamne fereşte să vii transpirat după un baschet/fotbal/şah şi să dai iarăşi de funestul horcăit! “Alo, iubito/sufleţel/puişor, îmi pare rău, dar azi nu ne putem întâlni...”, zici tu spăsit după înjurăturile, invectivele şi sudălmile de rigoare.

Asta una la mână. Urmează alt caz: tu şi radioul, tu şi televizorul, tu şi calculatorul, tu şi cartea, tu şi noaptea, tu şi becul. Apoi, urmează ei, electricitatea şi nema. Iarăşi tu, orbecăind prin beznă: “Tu-vă hamsterul centralei mamei voastre! Băga-v-aş coaiele la 380! Vedea-v-aş cu degetele-n priză!” Adio Dan Diaconescu, adio Radu Moraru, adio cină, adio gustare, adio teme, adio beletristică, adio ziare, adio Jenna Jameson Full Throat Action 2, adio Counter-Strike, adio Yahoo! Messenger. Înapoi la lumânare şi la bezele pe băţ. Sau înapoi la emigrare...

Cam atât deocamdată, de-aici din oraşul-neg-cur. Însă, nu uitaţi: un român fericit e unul departe de casă. Foarte, foarte departe!